Odă

Oh, Venus copila florilor, coboară-ți privirea înspre mine și lasă-mă să gust din cupa cu  ambrozie, ca chipul să-mi fie pânza goală a poemelor tale.



 Lasă-mă să te cuprind cu privirea - încă o dată - să mă desfăt în îmbrățișarea ta, unde beatitudinea nu-și are opusul. În pieptul tău să-mi găsesc refugiul în fața furtunii ce își urlă amenințările în tonuri de fulgere și haos iridiscent.



 Nu mă lăsa să pribegesc, așa cum prea bine știu, să fiu cea cu întrebările eterne fără de răspuns, omul ce bate la porțile elizeene până în momentul ultim al dezintegrării.

 Fii farul ce mă aduce către țărm, opreliștea valurilor ce mi-au străpuns pielea, oasele și rostul.



 Amintește-ți numele meu și redă-mi-l; nu-mi permite să rătăcesc pe urmele copilului ce am fost odată, căci știu că tot ceea ce ființează, își va găsi sfârșitul...

 Nu, nu mă lăsa uitării surde, vântului ce răzbate până-n toate cotloanele și camerele trupului meu și mai spune-mi încă o dată povestea genezei.



 Îmi aplec fruntea-  oare mă auzi?!

Walk the world

 Un astru solitar, pierdut printre rămășițele exploziei infinite de materie.
 
  ...
 
 Nu te pierde în întunericul din care ai venit - îmi spuneai adesea, în timp ce mă priveai cu ochii închiși. Îți simt respirația, atunci când te trezești și neliniștit, mă atingi, ca și cum ai încerca să te convingi că încă sunt.

 Mă întorc către tine, merg greoi și revin din visul în care m-am adâncit. Am rătăcit într-o casă cu multe camere și spații fără de sfârșit și nu sunt sigură ce eram. Știu doar că apusul îmi încălzea chipul, iar mâinile îmi tremurau de fericire...sau poate...
 
 
 Îmi înghit cuvintele și mă opresc. Este doar un moment, îmi zic, din care nimic nu va mai rămâne. Peste noi va cădea uitarea și praful cel stelar, vom fi îngropați în neștirea dureroasă, iar în locul nostru  va rămâne spațiul negru al dezgolirii de sine.
 
 
 Te dezbrac încet de amăgire precum oceanul ce își arată malurile nisipoase; te aperi de frig, de lipsa sunetului și de vid cu o iluzie. Îmi atingi cu unde ce vibrează vârfurile degetelor și-mi acoperi ochii cu stele arzătoare.
 
 Oprește-te și dormi, pășește pe pământ!

Încă o dată

- Îți mai amintești, îmi spunea cu ochii închiși, cum vântul rece adia înăuntrul ...
tău?
- Precum un cuvânt înghețat în timp, oprit la jumătate, de care se desprind toate înțelesurile ?
Un sâmbure de vișină coaptă rămas în gât?

Mă uit spre tine și îți simt privirea urcându-mi către obraz, parcă neștiind despre ce-ți vorbesc. Amintește-ți, te rog, senzația de gol și sunetul din tâmple de fiecare dată când îți trasai chipul în cărbune.

Stranie imagine... dar buzele-mi nu se mișcă. Oare următorul pas spre uitare va fi chiar actul în sine de a transpune în cuvânt un impuls nervos?
Mă tem că noaptea nu se va mai așeza peste pleopele mele și că odată cu fiecare chemare, voi rămâne mai aproape de tine, de suflarea ta întretăiată și de toate spațiile din care mintea-mi nu are scăpare.

- Nu te înfricoșa de ziua infinită, de lumina crudă, arzătoare ce răpește orice urmă de ascundere. Din negare îți voi crea o umbră pe care să o porți precum o cunună cu văl până la glezne.

- Amurgul în ochi, lumina diafană pe piele, sângeriul în piept.

- Trezește -te! E timpul să-ți reașezi spatele și să pășești înspre tine, încă  o dată, încă puțin...

7 ani... 7 ani de când tot rătăcea pe străzile unui oraș necunoscut, un oraș căruia niciodată nu îi aparținuse. Era imens, oriunde îți intoarceai privirea, giganții de piatră gri nu se mai sfârșeau, ci continuau să se lungească până la punctul în care pur și simplu dispăreau înecați în norii de fum și de ceață lăptoasă. 
Peste tot erau doar oameni, figuri subțiri, îmbrăcate sobru, ochi întredeschiși și un zumzet de gânduri și cuvinte aruncate la fiecare pas. Ridicase privirea și totul apărea precum o paradă de emoții lipite de întâmplări insignifiante zilnice și istorii de viață ce nu fuseseră niciodată date mai departe. Se auzeau doar claxoane și fragmente de voci înăbușite de zgomotul metalic mereu prezent al tuturor schelelor și macaralelor ce se întindeau cu frenezie către cer.

Nu o mai suprindea nimic acum. În toți acești ani de când ajunsese aici, învățase că nimic nu mai este nou în încercarea omului de a-și ridica trupul către înalturi, iar dacă pentru asta era nevoie de zeci de etaje, tone de ciment  sufocante și piloni de metal rece, care aveau să fure din metrii de orizont vizibil, atunci acesta era un sacrificiu neînsemnat. Nevoia de se simți în centrul existenței și a decursului vieții pe pământ, era cea care dicta nașterea fiecărui skyscraper. 

Se oprise în fața semaforului. Roșu. Gustul de fier pe limbă. Mâinile transpirate. Senzația de frig. Lipsa gândurilor. Limpezimea privirii. Conștiința/trezirea de care toți fugeau precum câinii bătuți și alungați, ea o avea în sfârșit înăuntrul ei și o putea conține fără ca trupul să-i mai tremure. A avea ochii deschiși nu mai însemna fuga neobosită din fața fierului greu sufocant  ce îi cuprindea pe toți și încercarea stupidă de a se reîntoarce la un spațiu-timp mai simplu, ci însemna oprirea din tot ceea ce era neacceptarea și lipsa privirii către viitor.  

Adie vântul și ea se întreabă când va fi din nou timpul pentru a-și schimba încă o dată corpul. Își duse mâna către umărul drept și începuse să-și atingă încet fiecare centimentru de piele. La început cu grijă, apoi din ce în ce mai apăsat. O îngrijora uneori această dezlegare a minții de gândurile persistente și acea concentrare liniară, precisă care nu-i mai acorda răgaz să se abată de la ceeea ce era important. 

Își deschise gura și începu să cânte, nimic nu părea mai uman decât cântecul, poate în afară de râs. Așa că râse. 

Solace

Putem vorbi de amurg şi de cum se aşează praful la înserat pe umerii tăi de piatră, atunci când stăm în grădină, ţinându-ne de mână, cu ochii aţintiţi înspre vest; ori putem să încercăm a ghici cuvântul pe care ne-am forţat atât de mult să-l uităm. Mi-e tot una.

Mă odihnesc în depărtare, undeva în spatele tău, uitându-mă înspre corpul acesta masiv ce se întinde în faţa mea, de-a lungul liniei orizontului. Te privesc, ochii mei se umplu de imaginea ta- şi când soarele apune, tu îmi ascunzi fiece rază de lumină iar grădina mi se întunecă- pot închide ochii acum.

Respir în valuri; de pe limbă mi se rostogolesc cuvintele ce-ţi vor umple corpul de spini şi muşchi umezi şi flori sângerii. Te îmbrăţişez o dată la trei clipiri de gene iar mâinile ţi le sărut cu fiecare înghiţitură de ceai fierbinte. În zadar! De când te-am adus, odată cu zilele reci, cu vântul dezlănțuit ce-mi umplea casa de sunete prelungi, tu ai rămas la fel de îngheţat în timpul tău ce nu mai trece.

Mă ridic, îţi mai ating încă o dată nervurile violacee ale pietrei din care trupul îţi este tăiat şi îmi întorc chipul dinspre tine.

Mă voi întoarce la zenit, să-mi lipesc obrajii de piatra ta caldă.

Axa

Sus, e cerul.
-
Jos în mine,
unde-i seninul?

În mâini mi se frământă
două guri neastâmpărate.
Iată, plumbul din coaste-
Ce greu m-apasă timpul!

Departe mi-e seninul,
în mine doar pământul.

Șoapte din adânc

     


 "Șhhh, liniște!", îmi zise, ducându-și grăbită mâna la gură, ca și cum și-ar fi regretat singurul cuvânt pe care îndrăznise să mi-l arunce; și degetele-i se lungeau, împletindu-se precum un cuib lemnos, neatent construit. Ce ființă stranie, îmi ziceam, privind fascinat cum chipul i se ascundea din ce în ce mai mult sub propriile-i mâini. Ochii copilei mele de un cenușiu crud acum se închideau violent și pleoapele ei dragi nu-și mai arătau candoarea cărnii moi, ivorie, ce-mi încânta simțurile cu fiecare ciclu solar trăit împreună. În locul în care linia buzelor ei se înălța, chiar sub obrazul atât de rotund, acum se căsca un hău negru, adânc în care nu, nu îndrăzneam să privesc.

După draperiile groase, roșii, vântul încremenise. Apăsător, greoi, soarele își izbea oblic razele în sticla tot mai opacă, tot mai aburindă a camerei în care iubita mea avea să-și verse ultimele suflări.
În fața mea, era ea, cea ce-și țesea voalul negru din zâmbete sparte, priviri piezișe, tragedii ridicole, culese toate din lungile ei plimbări, când cu capul aplecat meditativ, își târâia picioarele masive pe marginea unui țârm albastru, desenând în pietre cercuri. Ea, copila mea oglindă, în care omul își scria povești ce întrezăreau devenirea unei picături de rouă în furtună furibundă, urlată în tonuri de fulgere iridiscente.

Cea cu multe chipuri, , imaginea mea arhaică a unui eu revărsat în cupa plină a întregirii. Leagănul neliniștirii mele-

Copila mea zănatică se prăbușise într-un nor nisipos, auriu,  ce o îmbrăca și mi-o ascundea privirii. De sub rochie, ți-ai ridicat brațul sculptural, delicat și ți-ai înfipt degetele în pieptul meu, între coastele superioare, sfâșiind pielea și mușchii, apucând oasele fragile, într-o încercare dureroasă de a amâna momentul ultim.
Mi-ai deschis coastele și valurile oceanului meu te-au izbit rece peste față, trezindu-te din cântecul tău nebun, a cărui ritmuri te îndemnau să mă pătrunzi și să mă umpli cu respirația ta.

Eu, cel ce te poartă, ducându-ți visele strânse într-un mănunchi de flori nemuritoare înspre un orizont necuprins- mi-am înclinat trupul și m-am întins pe pământul nisipos al ființei tale. Am închis ochii și am ascultat-  "Șhhh, liniște..."